Tinerete fara batranete... si viata fara de moarte?

Sa ne aducem aminte macar un moment de batranii nostri si de felul in care traiesc in lumea noastra.
E coplesitor sa vezi acest spectacol al batranetii, al suferintei si durerii.
Cine a intrat vreodata intr-un spital sau cine a trait macar cateva zile langa un bolnav imobilizat la pat, cu durerile lui, constient, emotiv, echilibrat si intelept sau poate mai putin prezent si care traieste din vise si remuscari... e pur si simplu dureros pana la lacrimi si cu atat mai dureros este cand nu poti face mare lucru sa alini aceste suferinte, dar poti face multe totusi pentru a alina macar o parte...
Va rog din suflet sa le alinati suferinta: un telefon, o vizita, o imbratisare, sa le spuneti ca ii iubiti, o caldura sufleteasca sa ii tina in brate macar un minut, o privire duioasa ... sau chiar un pachet de biscuiti sa stie ca nu i-ati uitat...
Din pacate uitam mult, uitam cum au avut grija de noi ani de zile, uitam cum ne-au tinut la ei vacantele cand de-abea asteptam sa plecam de acasa, uitam cum ne aduceau ce aveau mai bun pe acasa cand veneau la noi, uitam cum au avut rabdare cu noi, uitam cum ii uitam chiar si acum cand ne bat la cap cu observatiile de moda veche, dar sa nu uitam totusi sa le multumim si sa avem grija de ei pentru ca societatea nu le da nici o sansa. Si chiar si acolo unde le da o sansa sunt umiliti si tratati cu dezinteres ca doar oricum nu mai au mult si le vine trenul.
Ei bine eu refuz sa imi abandonez batranii!!!!!

Poezie de Pasti

Când Pastile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri si dus agale,
Copil ma regasesc în satul meu
La casa batrâneasca de pe vale ;

Simt si acum, pe prispa, dimineata,
Cernându-si fluturasii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingasie fata
Ciresii alintându-se în floare,

Si-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi “ziua buna”,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotnita batrâna ;

Se anunta o mare sarbatoare,
Iar martora era si Luna plina :
Va coborî din morti, spre Înaltare
Isus, a lui Maria, cu lumina !

Ca începea asa o primeneala,
Miresmele de flori de liliac,
Si lutul proaspat, iz de varuiala,
Se vânturau prin usa din cerdac,

Ne usuram si trupul de povara
Si sufletul cumva de-am suduit,
(Scapam si eu atuncea de ocara,
În ziua când mergeam la spovedit !)

Fiind copii, mâncam în Postul mare
Nu doar urzici, ca ne rodea burtica,
Ne mai spurcam si noi, deh, la mâncare,
Ca popa nu stia, zicea bunica,

Dar totul se facea cu rânduiala
Si toate le-asezau la locul lor,
Stiau batrânii bine, fara scoala,
Cum sa-L primim pe-al lumii Salvator…

……………………………………

În miez de noapte, satu-n asteptare,
Biserica-ntr-o hora o strângea,
Lumini se aratau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paste si lumina,
Bunica ne dadea miel din cuptor,
Iar ouale-asteptau pe masa plina
Sfintite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe lunca ne-ntâlneam
Gatit în straie noi, cum altul nu-i,
Caci noi copii-atunci, ne înnoiam
Când Se nastea si la-nvierea Lui,

Si câta bucurie, ‘ntregul sat,
Oua ciocnind cu mare si cu mic,
“Cristos a înviat ! Adevarat !”
Pe pajistea cusuta-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeasi lunca mândra ca o ie,
Mi-a dat ca sa le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Marie…..

As vrea sa vin din nou în satul meu,
În zi de Pasti, în zi de sarbatoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare…..

E Paste iar si Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mari, de al meu sat,
O lacrima de dor mi se prelinge…..

Simt o speranta-n suflet cum izvoare
Din flacara-I ce arde, tumultoasa,
La ziua si satucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasa.

(Valeriu Cercel)