Buna dimineata lume!

Vineri, 13 februarie 2009, cand Clujul e sub zapada, in jurul orei 15 s-a nascut juniorul unei prietene dragi, pe numele lui MZ.

Sigur ca o sa ne aducem aminte toata viata de aceasta zi si noi, prietenii, dar mai ales prietena noastra, mamica proaspata a lui MZ care a trecut prin multe momente intense pentru a-l naste pe micutul lor print.

Eu voi povesti varianta noastra (a prietenelor) din acea zi frumoasa, parintii vor povesti si ei, daca vor dori versiunea lor, care a fost cu siguranta altfel decat a noastra, mult mai intensa, mai dureroasa si mai fericita decat a noastra.

Si cum ziceam, ajung dimineata la servici si trec prin rutina de dimineata, si dau sa ma apuc de lucru, cand primesc o veste pe IM, "prietena noastra e la spital, i s-a rupt apa azi noapte". Vai ce emotie, bineinteles ca mai apelez pe IM inca vreo doua prietene sa le zic marea veste. Suntem toate emotionate si clar ca nu mai avem chef de lucru si ne tot intrebam una pe alta ce o face si cum o fi, mai ales ca MZ a venit un pic mai repede pe lume. Suntem ingrijorate toate si ne gandim sa fie totul bine. Ce sa zicem, daca si noi am avut emotii si am tot povestit, imi dau seama prin ce au trecut ei. Si pana la urma mi-am luat inima in dinti si o sun pe viitoarea mamica. Imi raspunde cu un ton scazut si pe urma am inteles ca erau mai multe in sala si de-aia vorbea asa incet. Imi zice ca e totul bine, ca se simte bine si ca asteapta sa vina bebe. Fata de noi, prietenele care eram cam agitate si nerabdatoare, mamica in cauza era calma la telefon, parea un pic nelinistita, dar stapana pe situatie. Nu am stiut ce se zice in astfel de cazuri si zic si eu ca nepriceputa: "Succes! si Doamne Ajuta!".

Si totusi, trebuie sa muncim ceva ca nu ne luam salariul degeaba, am trecut la treaba, dar cu gandul tot la ea, ce o face, cum o fi, mai ales ca era singura in sala, adica pe tatic nu l-au lasat sa intre si ne gandeam ca se plictiseste poate.
Din cand in cand mai povesteam cu fetele "nu stiti ceva, ce mai este.. etc" si uite asa, dupa 4 ore primesc un telefon de la tatic care spune emotionat "Avem un baietel!", si eu incep sa sar in sus (ii drept ca el nu prea avea cum sa ma vada", in fine, zice ca toata lumea e bine si baietelul e de nota 10. zic: "Felicitari si toate cele bune".. si sincer nu mai stiu excat ce am mai zis ca eram cam emotionata.

Seara ne vedem cu restul de prieteni si bem un vin in cinstea lor, dar in absenta ca no, oamenii deja au bebe si nu pot sa vina cu noi, dar ne-am cinstit bine cu cateva sticle de Pinot Noir ca sa fie cu noroc si sanatate.

Ziua urmatoare, 14 februarie, de ziua indragostitilor mergem toate la spital sa vedem micuta minunte. MZ era imbracat in verde si statea cuminte in patut langa mamica lui. Doamne ce minunte, cu cateva zile inainte o vazusem cu burtica mare si acuma mogaldeata asta sta pe patut si da din maini si din picioare. Sigur ca mamica este putin afectata si obosita de tot ce traise ultimele 48 de ore, fara prea mult somn si cu mult zbucium, si totusi era bine, era in picioare si isi tinea copilul in brate. Doamne ce minune!

Poate ca o sa ziceti ca oare de ce sunt asa de impresionata? Pai va spun eu: pentru ca nu am mai vazut niciodata un bebe asa de tanar (de 1 zi), si nu am stat atat de aproape de o mamica proaspata, si cred ca toate sunt amplificate de faptul ca pe mine ma sperie atata responsabilitate si toate cate trebuie sa se intample pentru ca un copil sa se nasca.

Mi-am adus aminte de mama mea, care mi-a zis ca tare mult a suferit ca eu sa ma nasc, si totusi m-a dorit si m-a iubit mai mult decat am putut eu sa inteleg vreodata. Mi-am adus aminte de bunica-mea care l-a nascut pe tati singura, la tara, acasa in pat, dupa o zi de sapa si a fost sanatos si voinic. Si mi-am adus aminte de dragostea pe care trebuie sa o simta parintii fata de copii, si cred ca mamele naturale un pic mai mult pentru ca au tinut in corpul lor corpul acesta micut care da din maini si din picioare. Dovada cea mai proaspata a acestei legaturi este ca, MZ plangea in sala de nou nascuti si cand a aparut mamica lui si l-a luat in brate a tacut din plans si s-a simtit probabil in siguranta.

Numai Dumnezeu stie cum a gandit nasterea, poate ca este sacrificiu din dragoste, poate ca este constientizarea faptului ca este singura mostenire adevarata care poate fi lasata pentru posteritate, poate ca este pur si simplu altruism si dorinta de a darui unui omulet asa mic dragoste si grija.
(nu sunt total cu capul in nori in ceea ce scriu/gandesc, dar nu vreau sa stiu de mamele care isi abandoneaza copii si de-alea de stririle de la ora5, acest post este dedicat lui MZ si nasterii lui care este frumoasa si dorita, sa nu imi spuneti chestii negative ca nu folosesc la nimic)

Deci vedeta lunii este MZ junior, mamica lui si taticul lui, felicitari, sanatate, dragoste si tot ce isi doresc ei mai mult si mai mult.

De-abea astept sa mergem la cumparaturi pentru asta micu' si sa il vedem cum se bucura de jucarii si sa ne jucam cu el(dar mai e pana acolo).. deocamdata ii lasam pe ai lui parinti sa se preocupe de el, noi, prietenii mergem la joaca :).

Buna dimineata lume!!! ( zice MZ zambind smechereste in salopeta lui de dragoste)

Va urma inca o poveste - pentru ca mai este un bebe pe drum, o sa vedem cand zice barza ca e vremea, il asteptam si pe el sa vina cu bine. :)

Prieteni

De cand cu prietenul care mi-a zis sa nu mai aplec urechea la "vedete", am incercat sa imi gasesc alte ocupatii mai utile decat atat.
Din pacate (iarta-ma prietene), nu am ajuns prea departe; stiu ca "invatul are si dezvat" dar mai incet si mai greu decat credem noi... asa ca iata-ma in fata standului de ziare si reviste dintr-un supermarket si m-am gandit ca e cazul sa mai vad si eu ce subiecte mai sunt prin revistele astea. Am aruncat o privire pe rafturi si vad una din reviste pe care era un ruj gratis de o culoare turbata (roz aprins) si m-am gandit sa ma distrez si eu un pic. Foarte rar cumpar reviste pentru femei, sau de fapt foarte rar cumpar reviste, dar din cand in cand ma mai amuz si eu.
Bineinteles, ca daca tot citesc asa de rar reviste de-astea am citit-o din cap pana la coada sa vedem ce subiecte se mai poarta.
Si uite asa ajung si la subiectul acestei postari: despre prieteni si prietenii. Articolul din revista nu era ceva profesionist, psihologic sau vreo analiza in care se dau raspunsuri, din contra, era ceva foarte usor de citit, ceva de bun simt, normal, comun, ganduri si chestii cu care ne intalnim fiecare cel putin o data in viata. Si totusi m-a facut sa imi dau seama ca parte din gandurile mele erau acolo, putin ordonate si cu mai multe generalizari decat in mintea mea.
Despre ce este vorba de fapt?
Despre ce se intampla cu noi de-a lungul vietii noastre sociale.
Inca din copilarie avem prieteni, copiii cu care ne jucam si pe care ii aduc parintii la noi sau mergem noi la ei in timp ce ai nostri stau de povesti sau joaca o canasta si noi, copiii, ne jucam cu jucariile din dotare, sau ascultam o poveste, sau, cand eram mai maricei ne jucam afara elastic (peci, cum se zicea pe la mine pe acasa), sau castel, sau ascunselea sau tara tara vrem ostasi, sau cand eram si mai mari ne jucam flori fete si baieti... si nici nu mai stiu cate alte inventii de jocuri.
Si uite asa, aceste momente de-a lungul timpului au fost primele prietenii care se bazau mai mult pe joaca si pe faptul ca nu era fain sa stai singur in casa si nu ne mai saturam sa stam afara. Parca acuma imi aduc aminte "Mami, ma lasi afara?" sau "Tanti mama lu' Nelutzu, il lasati pe Nelutu afara?", sau "Maaami, arunca-mi cartile de joc!", sau "Maaami, mai stau 5 minute" (si se faceau o ora pana zicea mami "Gata, treci in casa ca e tarziu".
Si atunci aveam prieteni de la bloc, prieteni de la gradinita, prieteni de familie, prieteni de la scoala, prieteni de la servici de la parinti deci mai multe feluri de prieteni :). De cate ori nu v-au intrebat cei mari si curiosi, dar cine e prietenul tau cel mai bun? Si raspundeam mandri la intrebare si poate ca de la an la an, sau chiar de la luna la luna erau altii cei mai buni prieteni; uneori erau aceeasi mai multi ani la rand, dar cateodata se schimbau si relatiile si mutrele.
Si atunci m-am gandit si acum ma gandesc oare cum de renuntam la unii prieteni si ne facem altii pe urma cu care avem si mai mare grija de cele mai multe ori, si invatam multe unii de la altii, si bune si rele.
Daca stau sa ma uit in urma sunt mai multe feluri de relatii si cred ca toti am trecut prin toate.
- prieteni buni care au fost, sunt si vor fi mereu alaturi, chiar daca locuiesc departe sau aproape, chiar daca vorbesti rar la telefon sau pe mail sau ii vezi in fiecare zi, dar cand te intalnesti cu ei simti caldura aceea in imbratisarea lor, simti ca se bucura ca te vad si tu de bucuri ca ii vezi si stati la povesti cu cea mai mare sinceritate, si nu ascunzi de ei nici bune nici rele care ti s-au intamplat pentru ca stii ca niciodata nu vor fi rau intentionati. Sunt mandra ca acum, cand scriu aceste randuri am cateva nume in minte din aceasta categorie si le multumesc din suflet.
- prieteni care vin si pleaca: acestia sunt ca si anotimpurile:
- unii sunt ca vara, foarte caldurosi,lipiciosi, poate chiar posesivi si sunt alaturi la vreme buna, ploi de vara si furtuni, te ajuta la orice si se baga in viata ta ca si cum ar vrea sa o soarba pe toata si sa respire mereu aerul tau. Daca si tu tii la ei, atunci ii lasi sa treaca bariera si le dedici multa afectiune. Partea buna cu acesti prieteni este ca s-ar putea sa te alegi cu un prieten adevarat, poate mai bun decat un frate si, daca ai noroc va fi pentru toata viata. Partea mai putin buna este ca daca se intampla ca acest prieten sa se departeze fara sa stii de ce, sau pur si simplu sa dispara din viata ta cand vine toamna, atunci ii vei simti lipsa ca pe o durere acuta care te intristeaza si te lasa descumpanit, dureaza un timp pana trece, dar lasa cicatrici.
Mai toti am trecut prin prietenii de acest fel, de vara -le zic eu, dar nu ma refer ca au durat doar o vara, calendaristic vorbind, poate a durat multi ani sau putine zile, prin vara ma refer la o perioada frumoasa delimitata in timp. Se poate termina cand trecem dintr-o etapa in alta a vietii noastre, cand ajungem la liceu, la facultate, sau plecam in alt oras, sau daca apar alte persoane in viata unuia din noi, de obicei se schimba ceva pentru ca relatiile acestea sa se termine. In general despartirile sunt dureroase, ne pare rau cand pleaca trenul, dar sunt inevitabile. Prima reactie este fie sa ne facem ca uitam, sau suntem furiosi si dam vina unii pe altii pentru raceala dintre noi, cert este ca orice om cu care am fost cat de cat apropiati lasa o amprenta in sufletul si comportamentul nostru. Trebuie sa treaca o vreme ca sa devenim incet incet mai putin implicati si sa ne uitam in urma cu gandire rationala si sa judecam ce s-a intamplat, unde am gresit si ce e de facut ca sa nu ni se mai intample astfel de despartiri.
Si din acesti prieteni de vara am in minte cateva nume si le multumesc si lor pentru ceea ce am invatat.
- altii sunt ca iarna, apar in momente de frig, inghet, momente foarte grele cand ai nevoie mare de cineva sa te salveze apoi, cand vine primavara dispar din peisaj pentru o vreme urmand ca in alta iarna sa apara din nou atunci cand iti e greu. La acesti prieteni nu stiu explicatia de ce dispar si apar mai ales la greu, probabil ca atunci se unesc fortele oamenilor spre a reusi sa treaca peste momentele grele. Si cei din celelalte categorii pot deveni prieteni de iarna daca stiu ce se intampla, dar de obicei prietenii de iarna simt ei ceva. Mi s-a intamplat, nu o data, ca prieteni cu care ma vad foarte rar si nu prea ne sunam, sa imi dea un telefon sa ma intrebe ce fac pentru ca m-au visat azi noapte sau pur si simplu s-au gandit la mine, de cele mai multe ori suna in momente in care este vreo problema sau ceva, dau un sfat bun astfel incat moralul revine la cote normale sau chiar se rezolva problema, apoi dispar si mai aud de ei peste multa vreme.
Si prieteni de iarna am cativa si le multumesc si lor din suflet ca ma salveaza mereu la momentul potrivit.
- prieteni de la servici: sigur ca relatiile sunt altele, cu unii colegi esti mai apropiat si cu altii mai distant in functie de afinitati, mediu de lucru sau ocazii, dar nu trebuie sa ii uitam nici pe acestia si eu le multumesc mult! Cu prietenii de la servici nu prea povestesti lucruri intime, este o anumita distanta care cred ca trebuie pastrata pentru ca atitudinea profesionala sa nu influenteze viata particulara si invers, dar cu prietenii de la servici poti impartasi probleme de servici, tehnice sau mai putin tehnice, mariri, barfe, mancarea de pranz, poate chiar si un sfat de unde sa gasesc aia sau aia. Asa ca ma bucur foarte tare ca lucrez intre prieteni de servici(unii le spun doar colegi, mie imi place sa spun prieteni de servici) si ca sunt oameni deosebiti si le multumesc si lor pentru asta (si prietenii de la serviciile anterioare se socotesc).


Am terminat monologul prieteniei, concluzia este sa ne bucuram de prieteni si sa fim atenti la ei sa ii pastram si sa ii iubim, am dezvoltat asa de mult pe categorii si povesti pentru ca sa arat ca sunt mult mai multi decat credem si invatam multe de la ei, poate suferim cateodata, dar asa e viata, trebuie sa invatam sa o traim asa cum este.

Sa auzim numai de bine!