Buna dimineata lume!

Vineri, 13 februarie 2009, cand Clujul e sub zapada, in jurul orei 15 s-a nascut juniorul unei prietene dragi, pe numele lui MZ.

Sigur ca o sa ne aducem aminte toata viata de aceasta zi si noi, prietenii, dar mai ales prietena noastra, mamica proaspata a lui MZ care a trecut prin multe momente intense pentru a-l naste pe micutul lor print.

Eu voi povesti varianta noastra (a prietenelor) din acea zi frumoasa, parintii vor povesti si ei, daca vor dori versiunea lor, care a fost cu siguranta altfel decat a noastra, mult mai intensa, mai dureroasa si mai fericita decat a noastra.

Si cum ziceam, ajung dimineata la servici si trec prin rutina de dimineata, si dau sa ma apuc de lucru, cand primesc o veste pe IM, "prietena noastra e la spital, i s-a rupt apa azi noapte". Vai ce emotie, bineinteles ca mai apelez pe IM inca vreo doua prietene sa le zic marea veste. Suntem toate emotionate si clar ca nu mai avem chef de lucru si ne tot intrebam una pe alta ce o face si cum o fi, mai ales ca MZ a venit un pic mai repede pe lume. Suntem ingrijorate toate si ne gandim sa fie totul bine. Ce sa zicem, daca si noi am avut emotii si am tot povestit, imi dau seama prin ce au trecut ei. Si pana la urma mi-am luat inima in dinti si o sun pe viitoarea mamica. Imi raspunde cu un ton scazut si pe urma am inteles ca erau mai multe in sala si de-aia vorbea asa incet. Imi zice ca e totul bine, ca se simte bine si ca asteapta sa vina bebe. Fata de noi, prietenele care eram cam agitate si nerabdatoare, mamica in cauza era calma la telefon, parea un pic nelinistita, dar stapana pe situatie. Nu am stiut ce se zice in astfel de cazuri si zic si eu ca nepriceputa: "Succes! si Doamne Ajuta!".

Si totusi, trebuie sa muncim ceva ca nu ne luam salariul degeaba, am trecut la treaba, dar cu gandul tot la ea, ce o face, cum o fi, mai ales ca era singura in sala, adica pe tatic nu l-au lasat sa intre si ne gandeam ca se plictiseste poate.
Din cand in cand mai povesteam cu fetele "nu stiti ceva, ce mai este.. etc" si uite asa, dupa 4 ore primesc un telefon de la tatic care spune emotionat "Avem un baietel!", si eu incep sa sar in sus (ii drept ca el nu prea avea cum sa ma vada", in fine, zice ca toata lumea e bine si baietelul e de nota 10. zic: "Felicitari si toate cele bune".. si sincer nu mai stiu excat ce am mai zis ca eram cam emotionata.

Seara ne vedem cu restul de prieteni si bem un vin in cinstea lor, dar in absenta ca no, oamenii deja au bebe si nu pot sa vina cu noi, dar ne-am cinstit bine cu cateva sticle de Pinot Noir ca sa fie cu noroc si sanatate.

Ziua urmatoare, 14 februarie, de ziua indragostitilor mergem toate la spital sa vedem micuta minunte. MZ era imbracat in verde si statea cuminte in patut langa mamica lui. Doamne ce minunte, cu cateva zile inainte o vazusem cu burtica mare si acuma mogaldeata asta sta pe patut si da din maini si din picioare. Sigur ca mamica este putin afectata si obosita de tot ce traise ultimele 48 de ore, fara prea mult somn si cu mult zbucium, si totusi era bine, era in picioare si isi tinea copilul in brate. Doamne ce minune!

Poate ca o sa ziceti ca oare de ce sunt asa de impresionata? Pai va spun eu: pentru ca nu am mai vazut niciodata un bebe asa de tanar (de 1 zi), si nu am stat atat de aproape de o mamica proaspata, si cred ca toate sunt amplificate de faptul ca pe mine ma sperie atata responsabilitate si toate cate trebuie sa se intample pentru ca un copil sa se nasca.

Mi-am adus aminte de mama mea, care mi-a zis ca tare mult a suferit ca eu sa ma nasc, si totusi m-a dorit si m-a iubit mai mult decat am putut eu sa inteleg vreodata. Mi-am adus aminte de bunica-mea care l-a nascut pe tati singura, la tara, acasa in pat, dupa o zi de sapa si a fost sanatos si voinic. Si mi-am adus aminte de dragostea pe care trebuie sa o simta parintii fata de copii, si cred ca mamele naturale un pic mai mult pentru ca au tinut in corpul lor corpul acesta micut care da din maini si din picioare. Dovada cea mai proaspata a acestei legaturi este ca, MZ plangea in sala de nou nascuti si cand a aparut mamica lui si l-a luat in brate a tacut din plans si s-a simtit probabil in siguranta.

Numai Dumnezeu stie cum a gandit nasterea, poate ca este sacrificiu din dragoste, poate ca este constientizarea faptului ca este singura mostenire adevarata care poate fi lasata pentru posteritate, poate ca este pur si simplu altruism si dorinta de a darui unui omulet asa mic dragoste si grija.
(nu sunt total cu capul in nori in ceea ce scriu/gandesc, dar nu vreau sa stiu de mamele care isi abandoneaza copii si de-alea de stririle de la ora5, acest post este dedicat lui MZ si nasterii lui care este frumoasa si dorita, sa nu imi spuneti chestii negative ca nu folosesc la nimic)

Deci vedeta lunii este MZ junior, mamica lui si taticul lui, felicitari, sanatate, dragoste si tot ce isi doresc ei mai mult si mai mult.

De-abea astept sa mergem la cumparaturi pentru asta micu' si sa il vedem cum se bucura de jucarii si sa ne jucam cu el(dar mai e pana acolo).. deocamdata ii lasam pe ai lui parinti sa se preocupe de el, noi, prietenii mergem la joaca :).

Buna dimineata lume!!! ( zice MZ zambind smechereste in salopeta lui de dragoste)

Va urma inca o poveste - pentru ca mai este un bebe pe drum, o sa vedem cand zice barza ca e vremea, il asteptam si pe el sa vina cu bine. :)